Chemarea orașului

autor: Arh. Loredana Brumă - președinte Asociația Rhabillage/ coordonator proiect CCNP

Era unu dimineața, tocmai plecaserăm dintr-un club și ne-am hotărât să mergem pe jos până acasă. Eram pe C. A. Rosetti, la intersecția cu Vasile Lascăr, nu erau mașini, nu erau alți oameni.. doar noi și o vioară care se auzea de la etajul casei de pe colț, cea cu farmacie la parter.  Ne-am oprit pentru câteva minute pentru a nu bruia cântecul cu pașii noștri grăbiți.

Mai apoi, undeva, pe Delea Veche, cineva fuma o țigară stând pe treptele din fața casei tip vagon, decorate în stil eclectic. Prin frunzișul gardului de fier forjat, abia îi puteam întrezări fața luminată de felinarul gălbui, de sub marchiza marcată de ani și ploi. Nu știam ce avea să urmeze, dar simțeam că locul meu e acolo, în Bucureștiul pe care nu îl cunosc și pe care vreau să îl descopăr.  Se întâmpla prin 2004. Eram în primul an de facultate.

Doi ani mai târziu, anunțam expoziția ”Case Care Plâng”, prima expoziție de fotografie din stațiile de metrou bucureștene.

Am pierdut de mult timp numărul kilometrilor parcurși pe străzile capitalei ”gri„, cunosc locuri de puțini știute și am învățat să simt pulsul orașului. Am realizat mii de fotografii, umblând de una singură pe tot felul de străzi, care mai de care mai ”suspectă” și nu am avut nici o clipă sentimentul că mi s-ar putea întâmpla ceva rău. De multe ori m-am rătăcit cu harta în mână și m-am bucurat să descopăr ”orbește” drumul spre casă. Intotdeauna m-am întrebat de unde, după atâția ani de chin, încă mai are Bucureștiul puterea să mă surprindă cu lucruri și locuri atât de frumoase.

Poate că nu e metropola perfectă, poate că nu e un ideal de capitală europeană, poate că nu se mișcă în ritmul meu și poate că aș vrea să fie altfel… dar este orașul meu.